Am primit o invitatie de la Alexandru ,i-am raspuns printr-un comentariu ,dar m-am gandit ca ar trebui si eu sa “trimit “ invitatia mai departe, asa ca voi scrie cateva cuvinte legate de subiect.
Alexandru,nu vreau sa ma apuc sa copiez de la alte scrieri ,ca sa spun lucruri exacte despre revolutie,lucruri pe care nu le-am trait pe propria piele si nici cei din familie.
Eram doar un copil,aveam 9 ani ,nu puteam constientiza cu adevarat la acea vreme in ce pericol am fost sau nu.
Tin minte doar ca pe santierul unde eu am copilarit Poiana Marului,erau vreo 20 de reptile si 24 de rabe(daca nu mai bine) .Ocupasera tot drumul pe un sens si celalalt si se mergea dinspre mecanizare (locul unde masinile erau parcate) catre Otelu Rosu (la vreo 18 km de Poiana). Baracile incepusera toate sa vibreze ,in momentul acela tata ne spusese sa nu iesim din casa ,ca venisera tancurile de la Timisoara in zona .Stiu ca ajunsese acasa tarziu in noapte si sosotea cu mama precum ca era sa fie impuscat.Au fost 2 zile de nebunie in acea zona .Tin minte ca la mine acasa era un du-te vino(nu multi oameni aveau tv color pe acea vreme ,de video nu mai vorbesc…asa ca la mine acasa era cinematograf,studio de stiri ,s.a.m.d.).
Imi aduc aminte ca se faceau foarte multe mistouri la mine acasa ,de aceea tata avea un dosar destul de gros ,din cauza bancurilor cu Ceausescu ,a nonconformismului sau …etc(santierele erau impanzite de membrii e partid,securisti si altele).
Ma bucurasem ca venise revolutia pentru ca atunci tatal meu a scapat de dosar.Ma bucurasem pentru ca puteau si altii sa se bucure de ceea ce am avut parte in copilarie si anume tot ceea ce mi-am dorit ,tv color,video ,benzi desenate , filme ,reviste si altele…
Nu regret nimic,de obicei sunt un om spontan si rareori melancolic ,imi asum faptele asa ca regretele nu-si au rostul.
Ceea ce imi pare rau este ca lumea a inteles gresit democratia ,ca sa nu mai zic ca nu mai exista legea bunul simti .Am stat mult si m-am gandit ,poate ca nici inainte nu exista ,ci era impusa …
In Timisoara intotdeauna vezi in aceasta perioada ,oameni care aprind lumanari celor ce si-au dat viata ca noua sa ne fie mai bine . E trist sa vedem ca au trecut 20 de ani si ….noi inca alunecam in neant….
E trist, foarte trist moment, poate cel mai trist decembrie de dupa 89. Felicitari lui Alexandru, eu maine am sa-i fac publicitatea de care merita pentru ca e 16. Felicitari si tie pentru istorioara.
Multumesc Adrian,timp de doua zile m-am tot gandit ce sa scriu si intr-un final m-am hotarat care dintre povesti sa o spun.
Aveam 28 de ani şi m-au prins evenimentele în Timişoara. Dar, nu prea am poftă să-mi reamintesc…
Inseamna ca nu este o amintire tocmai placuta (din unele puncte de vedere) .
Mai bine sa nu-ti amintesti …
Eu am inceput sa-mi construiesc “lumea” . 😀
Omul de rând avea mai mult bun-simţ, deşi poţi spune că era şi impus. Mi-aş dori ca acest bun-simţ să fie impus şi astăzi, prin legi care să pedepsească aspru pe cei care sunt nesimţiţi.
Faină amintirea ta, poate voi încerca şi eu să povestesc experienţa de la revoluţie. Mi-o amintesc de parcă ar fi fost ieri. Dacă tot m-am apucat de amintiri din alte vremuri… 🙂
Esti invitatul nostru ,o asteptam cu drag .
Stiu ca ai o manie aparte de a povesti,sigur ne va prinde si aceasta “poveste “. 😉
Daca ma gandesc bine a fost una din iernile friguroase si cu zapada multa. Eram in moldova, la bunici si cum bunicii stateau la ceva distanta unii de alti am fugit intr-un suflet sa le spun si celorlalti sa dea drumul la tv sa vada ce si cum. Si drumul de la unii la alti trecea prin centrul comunei, logic acolo erau toate institutiile si inclusiv militia, eu trecand zbierand ca “a cazut Ceausescu!”, a pus mana pe mine tovarasul comandant de post Dima si marele meu noroc au fost niste oameni mai invarsta care erau pe acolo. Am fugit rupand pamantul ca asta avea renume pentru raul facut oamenilor satului ca sa dea el bine in fata autoritatilor.
Oricum, nu m-am desprins din fata televizorului. Asadar sunt unul dintre aia care au facut revolutia la tv. Cu toate astea singurul regret al vremurilor alora este ca nu mai exista mica egalitate care era atunci, siguranta locului de munca si locuinta aia care ti-o dadea staul.
Cred ca-i vremea s-o mai puneti de o “mamaliga” acolo ca eu o coc aici :D. Poate mai schimbam ceva, desi nu cred ca asta ar fi solutia, zic si yo.
Eu am fiert apa deja pentru “mamaliga”,sunt convinsa ca multi ar fi pregatiti ,dar….intotdeauna este un dar.
PS: Soby,vad ca m-ai gasit si pe aici,o zi faina iti doresc si multumesc de vizita si povestioara 😉 .
Daca mai ai nevoie de malai sa-mi spui, se gaseste.
Iar de gasit te gasesc si-n gaura de sarpe de te ascunzi :D.
Te-am pupat.
Stii ca nu ma ascund te tine 😉 …
Stii tu ,ca in prima zi. 😆 😆 😆
Eu aveam vreo 11 ani! Am pastrat doar amintirile frumoase!
Si eu la fel …si fara regrete 😉 .